Avem mari responsabilități în fața istoriei, morților și martirilor care încă nu și-au putut spune ultimul lor cuvânt!
Troița, cu o seară înainte de distrugere…
Un fapt care întunecă memoria lor s’a întâmplat în orele acestei dimineți, și ne-a răvășit sufletele. Câtă bucurie tâmpă celor care ne ostracizează de zeci de ani, și celor care ne acuză necontenit de violentări și agresivități pe care din pașnica noastră înțelegere nu reușim să le identificăm. Oare ne-a uitat „supremul judecător”, ocrotitorul nostru sub lamurile căruia ne aliniem?! Hotărât lucru, NU!
Toate caznele și toată jertfelnicia unei întregi generații poate fi oare pusă la pământ, așa cum – fizic – s’a întâmplat cu troița conducătorilor de generații, secerată în bezna nopții de niște „asimilați” ai societății, extremiști de la periferia ei care încearcă prin toate mijloacele să ne suprime orice drept pe care l-am mai avea la ora actuală!? Chiar așa am ajuns în țara în care ni se garantează toate libertățile și unde, de mult timp, Constituția de drept a expirat, asaltată de uniunea europeană? Să fie oare fructul europenizării actuale, paradoxul acesta, care ne alimentează cu decizii și ne sugrumă orice fel de libertate în propria noastră țară unde unii ajung, aproape oficial, să rămână în afara legii și să ne insulte strămoșii, plămada care de-a lungul secolelor nu a ezitat să-și dea viața?! Aceiași care ne dictează cine sunt proscrișii, după ei, și cine ne-au fost eroii care au murit pentru demnitatea Neamului Românesc! Josnicia lor nu are margini de înțeles!…
Da, ne sunt răvășite inimile! Și plângem… Și cu noi atâtea milioane pe care nu le știți că trăiesc alături de noi durerea care ne îneacă în lacrimi și ne pune să îngenunchiem în fața troițelor și crucilor care, distruse fiind, rămân pentru totdeauna locul nostru de închinăciune!
Cum nu vii, iar, Țepeș, Doamne, să faci ordine în țară, Să-i culegi pe toți mișeii, ce fac Neamul de ocară, Iar pe cei care răstoarnă, ale noastre sfinte cruci, Să mi-i pui pe toți în țepe, sus, înalte, la răscruci!?…
Împărtășim cu durere o veste cutremurătoare: Troița de la Tâncăbești a fost vandalizată, tăiată și pusă la pământ.
Ne întrebăm cu indignare și căutăm să găsim un răspuns: oare ce nemernici au putut să facă un astfel de sacrilegiu? Ce fel de oameni au putut să comită un asemenea act? Ce fel de brute demente sunt – oare – canaliile care au săvârșit o astfel de ticăloșie odioasă?
“Căpitanul” în viziunea lui Neagu Rădulescu (1937)
Acolo unde împărtășim un gând pios pentru cei căzuți, asasinați cu mișelie într’o noapte de Noiembrie (iată ne despart doar câteva zile de aniversarea dureroasă a morții lor tragice de acum 87 de ani), vărsăm din nou lacrimi, – la fel de multe – în fața unui act atât de infam care depășește orice înțelegere! Cine sunt oare profanatorii sau instigatorii care au îndrăznit iarăși să ne sfarme sfintele troițe unde ne rugăm pentru odihna sufletelor celor care au fost asasinați și au primit moartea cu fruntea senină? Jertfa lor sublimă nu se poate uita! Înconvoiați de durere și de atâtea tragedii care au putut avea loc pe pământul nostru românesc, vom trece desigur și peste acest moment care ne mâhnește sufletele. Ca buni creștini, avem un singur răspuns în fața acestei samavolnicii: răzbunarea noastră este tăcerea, meditația și mai adâncă la jertfa mucenicilor noștri, chiar dacă sufletul ne este încărcat de oprobiu față de actul cutremurator care ne copleșește inimile!
Vom aduce flori, vom aduce candele și lumânări și ne vom închina și de acum înainte la locul jertfei lor! Și nimeni nu ne poate interzice să ne închinăm în taină, cu gândul la ei, oriunde ne găsim pe acest pământ!
Drumul suie pieptiș potecă de munte, lăsând pe dreapta tumultul spumegat al Oltului și clopotnița mănăstirii Turnu, pierdută în basmul verde al frunzișului. Până la cealaltă mănăstire – Stânișoara – zidită chiar în coasta muntelui Cozia, drumețul urcă voinicește timp de două ceasuri, prin freamătul pădurii, cu ochiul uimit de frumusețea priveliștii la fiecare șerpuire a cărării. Când haiducia celor două ore de suiș păduratec sfârșește în poiana Stânișoarei, deasupra mănăstirii crește, golașa, catapeteasma de piatră și râpi a Ciuhei-Neamțului, culmea cea mai înaltă a masivului Cozia. Acest munte, care se rupe din coapsa apuseană a Carpaților argeșeni și-și împlântă glezna de stâncă în țărmul Oltului, are poteci ciobănești, tainice și anevoioase, pe margini de prăpăstii unde mijește catifeaua albă a floarei reginei, coborâșuri repezi pe sub măselele de piatră ale Foarfecei, strungi de cremene paralele cu furtuna lichidă a cascadei năpustită perpendicular și vârfuri care cheamă, ispititoare, pasul și contemplația.
În perioada interbelică, mişcarea alpină a luat avânt, mai ales în zona Bucegilor, care devin principalul motor al alpinismului tehnic. Astfel, după Primul Război Mondial, SKV înfiinţează ”Alpine Rettungstelle“ (un grup de salvamontiști), iar membrii săi fac ascensiuni din ce în ce mai dificile. Amintim aici de Custura Sărății, din 1921. De asemenea, rute de alpinism dificile au fost realizate și de ”Gruparea Alpină“, constituită din membri ai ADMIR.
În 1934, ”Gruparea Alpină“ se desprinde de ADMIR şi înfiinţează Clubul Alpin Român (CAR.), organizaţie care a contribuit decisiv la apariţia şi dezvoltarea căţărării moderne în România.
Născut la Buşteni, la 10 Octombrie 1910. Tatăl Ion era cărăuș, iar mama Maria casnică. Ocupaţie – muncitor industrial (conducător calandru) Fabrica de hârtie Bușteni. Studii – 3 clase industriale. În 1937 a urmat în Italia un curs de iniţiere în alpinism (împreună cu Niculae Baticu), organizat de Clubul Alpin Italian (CAI), la Valbruna. La 21 August 1938 la premiera Extremei vestice din Peretele Gălbenelelor, îl salvează pe Sorin Tulea de la cădere. A fost condamnat în 1939 la 4 ani închisoare de Tribunalul Militar București pentru activitate legionară. A fost condamnat în Iunie 1948 la 7 ani închisoare pentru uneltire.
La 22 septembrie 1935 a fost parcursă, pentru prima oară în întregime în istoria muntelui, Creasta Picăturii din munții Bucegi, de către Ion Trandafir și Niculae Baticu.
Tatonări ale zonei au existat încă din toamna anului 1932, Nicu Comănescu fiind protagonistul acestora. Reușește să atingă vârful Picătura la 29 august 1934, în compania lui Ion Șincan și Bubi Schelfer. “Peisajul este tot ce poate înfăţişa clinul răsăritean al Bucegilor mai impresionant. La ansamblul ce-l desfăşoară asupra firelor finale ale Văii Seci, a Văii Albe şi asupra Gălbinărilor Coştilei, se adaugă minunata înfăţişare a Buştenilor ce pare o miniatură azvîrlită în fundul văii, la 1000 metri sub noi.”
La 25 mai 1909 se naște Niculae Baticu, poate cea mai importantă personalitate a mișcării alpine interbelice și întemeietorul cățărării pe stâncă moderne în România, odată cu parcurgerea primului traseu tehnic de perete.
Este pasionat de natură din copilărie, în adolescență făcând primele excursii cu școala, dar și în satele din jurul Bucureștiului, hoinărind uneori peste 70 de kilometri într-o singură zi. Primul contact cu muntele are loc în iunie 1929, pe traseul Bușteni – Drumul Schiel – Babele – Peștera – Bolboci; în urma acestei prime excursii, care îi va rămâne în amintire pentru totdeauna și pe care o consideră hotărâtoare pentru destinul său de drumeț și alpinist, se înscrie în Turing Clubul României. Tot atunci află că în Bucegi există și drumuri grele, cel mai greu la acea dată fiind considerată Valea Seacă a Caraimanului; își propune în taină ca, atunci când va putea parcurge drumul Schiel în două ore în loc de patru, să încerce Valea Seacă, fără a realiza pe moment că aceasta însemna antrenament. Două luni mai târziu merge într-o nouă excursie, pe traseul Sinaia – Piatra Arsă – Omul – Valea Cerbului; în lipsa unui însoțitor, pornește singur, așa cum va face de multe ori în următorii 5 ani pe care i-a petrecut pe potecile turistice.
“Alpinismul este o forma de viata, o filozofie de viata” (Reinhold Messner).
“În alpinism, ca si în oricare alt sport, nu exista minuni. Talentul, experienta, tehnica si antrenamentul constituie cele mai valoroase chei ale succesului” (Lionel Terray).
PREFAŢĂ
Marturisesc ca, înainte de a scrie aceasta prefata, am citit cu mult interes si multa placere textul acestorAmintiri. Sînt convins ca si generatiile mai noi de alpinisti din tara noastra vor manifesta acelasi interes si vor simti aceeasi placere la lectura cartii care apare acum.
În general, amintirile pe care le evoca cineva prezinta în primul rînd interes istoric si acest interes este cu atît mai mare, cu cît autorul lor a avut o participare mai activa la evenimentele pe care le evoca.Amintirile lui Baticu se refera la o perioada în care alpinismul românesc a facut progrese uriase, ajungînd la nivelul alpinismului din tarile cu veche traditie în acest domeniu. La realizarea acestor progrese autorul acestor amintiri a adus o contributie hotarîtoare; de aceea ele prezinta atîta interes. Evident, procesul de modernizare a durat un numar de ani si el continua sa se desfasoare si astazi. Dar, daca mi s-ar cere sa fixez o data de nastere fazei noi în care a intrat alpinismul românesc, as alege data de 20 octombrie 1935, cînd N. Baticu, însotit de Dan Popescu si Ion Trandafir, au escaladat pentru prima oara peretele Galbenelelor. Este impresionant modul simplu, fara emfaza, în care Baticu povesteste aceasta realizare remercabila pentru vremea respectiva.
Un capitol insuficient explorat din istoria contemporană?
Rezistența anticomunistă în România postbelică a fost unul dintre cele mai curajoase și dramatice capitole din lupta pentru libertate. Deși regimul comunist român s’a instaurat în mod oficial în 1947, multe grupuri de opoziție au refuzat să accepte schimbările impuse de sovietici prin partidul comunist, alegând calea rezistenței armate. De-a lungul anilor, diverse mișcări au încercat să combată regimul, de la grupuri organizate la inițiative individuale. Formarea unui grup de rezistență în acea perioadă era o sarcină dificilă. Accesul la arme, muniție și echipament era limitat, iar securitatea grupului depindea de discreție absolută. Rezistenții recurgeau la diverse tactici pentru a-și asigura supraviețuirea: ascunzători camuflate în păduri, depozite improvizate și sprijin din partea localnicilor simpatizanți. Aceste detalii subliniază inventivitatea și curajul membrilor, care, deși cei mai mulți tineri, erau motivați de cele mai înalte idealuri.
Parte din „Grupul Carpatin Făgărășan” al lui Ion Gavrilă Ogoranu
