Sfinții Închisorilor sunt una dintre cele mai incomode prezențe ale memoriei românești recente. Ei nu aparțin doar trecutului, ci tulbură prezentul prin simplul fapt că au existat și că au rezistat. Nu au fost eroi de manual și nici figuri convenabile, ci oameni care, în condiții de o cruzime greu de imaginat, au refuzat să abdice de la credință, de la demnitate și de la adevăr. De aceea, întrebarea pe cine deranjează Sfinții Închisorilor nu este una provocatoare în mod artificial, ci exprimă un adevăr profund: ei deranjează tocmai prin ceea ce sunt.
Într-un regim care a încercat să controleze nu doar trupurile, ci și sufletele, existența unor oameni care au rămas liberi lăuntric reprezintă o condamnare tacită a întregului sistem. Comunismul a dorit să creeze un „om nou”, golit de transcendență și supus total statului, iar temnițele au fost laboratoarele acestei mutilări morale. Faptul că, în aceste spații ale dezumanizării, au apărut rugăciunea, iertarea și chiar sfințenia arată eșecul radical al proiectului totalitar. Sfinții Închisorilor nu au învins prin forță, ci prin neînfrângerea conștiinței, iar această victorie continuă să incomodeze orice ideologie clădită pe minciună și frică.
Ei deranjează și astăzi pentru că împiedică uitarea confortabilă. O societate care nu și-a asumat pe deplin trecutul preferă adesea nuanțele vagi, echivalările morale și tăcerile convenabile. Sfinții Închisorilor introduc însă o linie de demarcație clară între victimă și călău, între bine și rău. Prezența lor face imposibil discursul care relativizează crimele comunismului sau le reduce la simple „excesuri ale istoriei”. Ei sunt dovada vie că răul a fost concret, organizat și devastator, iar suferința a avut chip, nume și sens.
Statuia Arhanghelului Mihail din Hamburg de care amintește Ionel Moța:
Pasajul de mai jos scris de Ionel Moța a apărut în ziarul Libertatea, după aflarea veștii morții lui Ionel Moța, cu următorul adaos:
Acest articol noi l-am publicat în numărul de Crăciun al foii, fără a da însă sfârșitul lui, în dreptul căruia Ionel Moța scrisese pe margine:
„Acest pasaj nu va apărea decât dacă, până la apariție, cade vreunul dintre noi”.
Acum, când au căzut nu numai unul, ci doi, sau poate și mai mulți, dăm publicării acest pasaj. Iată-l:
„Și de aceea, dorința legionarilor, care poate vor cădea luptând pentru Cruce pe pământul spaniol, este, de a fi aduși să odihnească în țară într’un loc în care să fie strânși, cândva, și ceilalți legionari căzuți în luptă pe pământul românesc, iar în mijlocul acestui loc de odihnă să fie pusă de straje o statuie a Sfântului Arhanghel Mihail, asemănătoare aceleia din Hamburg, sau poate chiar o copie a ei. Căci de vreme ce ne-a întâmpinat pe noi, înseamnă că nu este străină de sufletul nostru deși făcută de mână străină, străjuind pământ străin”.
1 Decembrie 1936, pe vaporul „Monte Olivia”, spre Coastele spaniole. Ion I. Moța Ziarul “Cuvântul”, Anul XVIII, Nr. 87, Luni 13 Ianuarie 1941
Domnul lui Doamne De când Domnul s’o născut Domnul lui Doamne… Și pământul l’o făcut Și cerul l’o ridicat Și bine l’o răzămat Pe trei stâlpi de ăi de-argint Și bine l’o împodobit Tot cu stele mărunțele Și cu luna printre ele
Și cu doi luceferei Luminând lumea cu ei.
URARE
Bună seara la obloane. La boieri și la cucoane, Bună seara la fereastră, La copii și la nevastă: La urechi cu clopoței Și la trup cu zurgălăi,
Mitropolitul Nicolae Bălan în vizită la “Casa Verde”. În stânga acestuia, Nichifor Crainic (1940). În centrul imaginii de față se găsește “Casa Verde” și turnul (din spatele acesteia) care o străjuia încă din anul 1937 pe latura vest-sud…
Avem mari responsabilități în fața istoriei, morților și martirilor care încă nu și-au putut spune ultimul lor cuvânt!
Troița, cu o seară înainte de distrugere…
Un fapt care întunecă memoria lor s’a întâmplat în orele acestei dimineți, și ne-a răvășit sufletele. Câtă bucurie tâmpă celor care ne ostracizează de zeci de ani, și celor care ne acuză necontenit de violentări și agresivități pe care din pașnica noastră înțelegere nu reușim să le identificăm. Oare ne-a uitat „supremul judecător”, ocrotitorul nostru sub lamurile căruia ne aliniem?! Hotărât lucru, NU!
Toate caznele și toată jertfelnicia unei întregi generații poate fi oare pusă la pământ, așa cum – fizic – s’a întâmplat cu troița conducătorilor de generații, secerată în bezna nopții de niște „asimilați” ai societății, extremiști de la periferia ei care încearcă prin toate mijloacele să ne suprime orice drept pe care l-am mai avea la ora actuală!? Chiar așa am ajuns în țara în care ni se garantează toate libertățile și unde, de mult timp, Constituția de drept a expirat, asaltată de uniunea europeană? Să fie oare fructul europenizării actuale, paradoxul acesta, care ne alimentează cu decizii și ne sugrumă orice fel de libertate în propria noastră țară unde unii ajung, aproape oficial, să rămână în afara legii și să ne insulte strămoșii, plămada care de-a lungul secolelor nu a ezitat să-și dea viața?! Aceiași care ne dictează cine sunt proscrișii, după ei, și cine ne-au fost eroii care au murit pentru demnitatea Neamului Românesc! Josnicia lor nu are margini de înțeles!…
Da, ne sunt răvășite inimile! Și plângem… Și cu noi atâtea milioane pe care nu le știți că trăiesc alături de noi durerea care ne îneacă în lacrimi și ne pune să îngenunchiem în fața troițelor și crucilor care, distruse fiind, rămân pentru totdeauna locul nostru de închinăciune!
Cum nu vii, iar, Țepeș, Doamne, să faci ordine în țară, Să-i culegi pe toți mișeii, ce fac Neamul de ocară, Iar pe cei care răstoarnă, ale noastre sfinte cruci, Să mi-i pui pe toți în țepe, sus, înalte, la răscruci!?…
