LEGIUNEA

“Turnul” îl regăsim într’o imagine apărută în ziarul “Libertatea” din data de 10 Iunie 1937, după cum se vede, deja în construcție avansată, fără acoperiș (vezi și foto de mai jos).

În 1948, conform revistei “Realitatea Ilustrată” Nr. 24 din 25 Iulie, care publica într’un reportaj imaginea de mai sus unde putem identifica în centrul acesteia “Casa Verde”, iar în partea dreaptă (în spatele ei) structura “turnului” în cauză (însemnat cu X), observăm că nu se mai afla la starea existentă pe care o înregistrăm în imaginile de față (respectiv din 1937 şi mai ales din toamna anului 1940), aceasta depășind înălțimea “Casei Verzi”. Reportajul se intitula “Cutreerând suburbanele” şi era scris de Ada Bârseanu, care după ce ne descrie cum ajunge cu tramvaiul 17 pe sos. Giurgiului şi progresele piețelor de stat nou înființate unde țăranii din zonele limitrofe aduc spre vânzare (din abundență) “trufandalele”, fericind populația Capitalei, ajunge mai apoi şi în Bucureştii Noi pentru a înregistra “realizările clasei muncitoare”. Reproducem în cele ce urmează reportajul menționat pentru înțelegerea adecvată a evenimentelor survenite:

SPRE BUCUREŞTII NOI

“Din comuna Progresul unde viaţa de metropolă se împleteşte hibrid, cu un fel de viaţă de reminiscenţe rurale, am luat-o, departe, tocmai spre Bucureştii Noi…

Calea Griviţei, îngustă, strâmtă şi aglomerată de case, tramvaie, maşini, pietoni şi alte vehicule, care o sugrumă prin dreptul gării de Nord, începe din ce în ce să se lărgească, pentrucă, ajungând în Bucureştii Noui să se reverse în bulevardul acela larg, luminos, care străbate suburbana până departe, spre şoseaua care duce spre Străuleşti.

Bucureştii Noi este frumos seara. 

Atunci se aprind luminile dealungul acestui boulevard pe care stâlpii de telegraf, cu lemnul înegrit de vreme şi ros pe alocuri de ploi, este înlocuit cu stâlpi noui, de beton, care au şi fost instalaţi, aproape pe tot parcursul bulevardului. 

Imensul şantier, care numai în primăvara acestui an vuia de sute de glasuri de tineri, de bătăi de ciocane, de huruit de pietre şi caldarîmuri cioplite şi-a încetat deodată tumultul şi’n locul lui se deschide largă, cu aspecte de oraş occidental, această arteră care e Bulevardul Bucureştii Noi, pe care tramvaiul circulă pe două părţi.

E frumos Bucureştii Noi seara, pentrucă atunci se aprind viu luminile la fabricile şi atelierele care se întind una după alta, dealungul bulevardului.

Iată în urmă gara, cu zeci de lumini şi luminiţe, cu fluerături şi semnale…

În jurul gării s’a centrat şi s’a desvoltat cartierul, care avea să devină mai târziu Bucureştii Noi.

În jurul Atelierelor C. F. R. în care lucrează atâtea mii de oameni, s’au adunat cu timpul locuinţele acestor lucrători, a căror viaţă se depăna în acelaş ritm de mişcare ca şi ţăcănitul vagoanelor şi flueratul locomotivelor.

Suburbana aceasta, ocupată în cea mai mare parte de c. f. r.-işti modeşti, care duceau o viaţă de muncă intensă și în vremurile trecute atât de amărîtă, a fost sguduită, în primăvara şi vara lui 1944, de iureşul bombardamentelor.

Căsuţele mici, dar curăţele, viaţa necăjită a celor de pe aici, au fost atunci sguduite din temelii.

Ruine şi prăpăd, fum şi moloz se aşterneau peste tot. Dar a venit eliberarea. A venit reconstrucţia. A venit Republica. Iureşul de muncă şi de refacere a cuprins şi acest colţ de Bucureşti. Şi poate mai mult ca oriunde s’a lucrat aici cu râvnă, cu grabă, de a reda vieţii de metropolă, acest colţ pe unde trecuse din plin prăpădul.

Dealungul suburbanei s’a deschis Bulevardul; s’au aliniat şi s’au pavat şi alte străzi şi se pavează încă.

Ruinele caselor care stăteau mărturie a ceeace fusese războiul şi prin aceste părţi au fost înlăturate şi pe locul lor s’au început altele noui. 

S’au deschis magazine şi pieţe de Stat, care să servească interesele suburbanei, pentruca oamenii să nu mai fie nevoiţi să o… întindă până în Bucureşti. 

Piaţa de Stat „16 Februarie“ a fost creată numai în câteva zile şi nopţi.

În locul vechilor barăci, inestetice şi insalubre, a răsărit un squar cochet, în mijlocul magazinelor care se compartimentează curate, bine îngrijite şi aprovizionate, formând piaţa propriu zisă.

Şi lucrurile nu s’au terminat aici. Fiindcă ele nu sunt decât începutul unui plan de refacere a Capitalei şi a suburbanelor sale, a unui vast plan de refacere pe care guvernul Republicii Populare Române îl vrea grabnic şi temeinic înfăptuit, pentru a da ţării unul din cele mai frumoase oraşe din Europa, unde suburbana să fie prelungirea civilizata a unui mare oraş”.

La reportajul Adei Bârseanu, suprapunem și o relatare din 14 Septembrie 2024 apărută pe contul Facebook care aparține cercetătorului Gheorghe Petrov, unde aflăm mai multe amănunte referitoare la Mausoleul Moța – Marin de la “Casa Verde”, distrugerea acestuia și a criptei celor ce-au fost înhumați aici:

“Într-o noapte din vara anului 1948, militari în uniforma Securității, îmbarcați în trei camioane, au sosit la fața locului unde au distrus mausoleul și au evacuat cele 16 sicrie cu rămășițele pământești ale defuncților”.

Despre soarta “rămășițelor pământești ale defuncților” nu cunoaștem alte date, în afara acelora de pe mediul online care menționează că au fost transportate la Crematoriu, iar cenușa răspândită în necunoscut. Desigur, multe ipoteze persistă și credem că adevărul, cândva, va ieși la suprafață!

Reproducem în întregime și postarea amintită mai sus, spre dreaptă înțelegere:

“Istorii urbane

MONUMENTE FUNERARE DISPĂRUTE ȘI UITATE

Mausoleul de lângă Casa Verde, fostul sediu al Mișcării Legionare, situat în cartierul Bucureștii Noi din Capitală, pe strada Lăstărișului (fostă Ulmilor). Mausoleul a fost construit în anul 1937 după planul arhitectului Constantin Iotzu (1884-1962). Monumentul funerar, prevăzut în subsol cu o criptă zidită, avea la suprafață un postament din piatră cu patru trepte, având laturile de circa cinci metri, această structură fiind construită de o echipă coordonată de inginerul Ștefan Predescu. Suprastructura a fost edificată din lemn și se prezenta sub forma unei turle cu înălțimea de șapte metri, sprijinită pe arcade care se descărcau pe patru stâlpi de colț. Turla era încununată cu o cruce ce îi majora dezvoltarea pe verticală cu încă trei metri. Această structură din lemn a fost lucrată de o echipă de meșteri maramureșeni, condusă de inginerul Duiliu T. Sfințescu (1910-2002).

În zilele de 13 februarie 1937 și 30 noiembrie 1940, în criptă și în imediata vecinătate a monumentului au fost înhumate trupurile a 16 membrii ai Mișcării Legionare, printre care și a fondatorului și liderul formațiunii, Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938). Într-o noapte din vara anului 1948, militari în uniforma Securității, îmbarcați în trei camioane, au sosit la fața locului unde au distrus mausoleul și au evacuat cele 16 sicrie cu rămășițele pământești ale defuncților.

Privitor la edificarea și distrugerea monumentului, la înhumările cu procesiunile religioase ce s-au petrecut acolo, care a fost soarta osemintelor deshumate și evacuate, despre toate acestea, cu documente și mărturii, într-un studiu aflat încă în lucru”.

Din nefericire, studiul amintit nu a apărut public! Speram, în așteptare, că vor urma şi alte amănunte despre cele întâmplate la Casa Verde. De unde şi întrebarea pe care ne-o punem: dacă în Iulie 1948 au avut loc sacrilegiile amintite, şi cunoscând că după această dată nu mai există date relevante despre “turnul” construit aici, atunci putem gândi că, tot în Iulie 1948 sau imediat după cele ce s’au întâmplat, a avut loc şi distrugerea “Turnului Casei Verzi”. Noi tindem să credem că “turnul” a fost proiectat cu menirea de a servi drept “clopotniță” unui lăcaș ce ar fi urmat să fie construit pentru priveghiul celor doi martiri căzuți la Majadahonda, Ion Moța şi Vasile Marin, dovada fiind că înălțarea lui era aproape de final chiar în vara anului 1937, înainte ca Mausoleul să fie cuprins de foc… Din surse diverse, neconfirmate însă, se pare că în această perioadă, a fost adresată oficial şi o cerere către Biserica Ortodoxă de autorizare a instalării unui clopot la nivelul superior al “turnului”, dar care nu a fost aprobată, cu obiecția că Biserica Ortodoxă nu poate aproba funcționarea în lipsa unui lăcaș. Cererea a fost apoi redirecționată pentru aprobarea ridicării unui schit, însă cu evenimentele care au urmat şi implantarea dictaturii carliste, nu cunoaștem dacă Biserica Ortodoxă Română a răspuns afirmativ sau nu în această direcție, nici dacă decizia cu pricina s’a anulat apoi din ordinul autorităților.

Se pare că în toamna anului 1940, eforturile s’au concentrat din nou în această direcție, cererile au fost reluate şi chiar se vehicula ideea ridicării schitului lângă Mausoleul Moța-Marin, iar tratativele de cumpărare a unui teren adiacent prinseseră deja contur la începutul lunii Ianuarie 1941. Evenimentele care au survenit ulterior, din păcate, n’au mai lăsat loc acestei înfăptuiri (în arhivele care au putut fi cercetate până acum de noi, încă nu am putut găsi confirmarea acestor ştiri).

Iarăși, cine urmărește videoclipurile despre aniversarea care a avut loc la Casa Verde în luna Ianuarie 1941, poate observa că parte din filmările realizate sunt de la înălțimea “turnului” Casei Verzi! De altfel, o secvență de la minutul 1:38 – 1:42, înregistrează fugar (în dreapta) parte din turnul în chestiune (videoclipul poate fi vizionat aici).

Şi cu asta încheiem, nu înainte de a face o ultimă remarcă: cei care privesc mai atent imaginea reprodusă din “Realitatea Ilustrată” de mai sus, pot observa că plăcile ce se aflau în fața Casei Verzi, sunt deja stivuite pentru folosirea lor la pavarea trotuarelor străzii Bârlogeni (de azi) care se întretăia cu strada Ulmilor (cum se numea atunci), adică Lăstărișului de astăzi unde se afla Casa Verde. Fotografia publicată este surprinsă dinspre Blvd. Bucureștii Noi, fiind probabil chiar ultima imagine publică de pe această stradă… “Eh, – s’ar întreba unii – și ce dacă le-au folosit, nu-i mai bine să-i faci clasei muncitoare condiții, decât să le arunci la gunoi? Că ăia erau…” Da! Istoriografia actuală (zis democrată), care o suplinește pe cea comunistă îi definește clar: “Ăia erau fasciști!” Păi cum altfel: ce să caute ăia în peisaj? Și la urma urmei, și-au meritat soarta… Era nevoie de refacerea țării”, nu-i așa?

Astăzi, cei 14 legionari înscriși pe troița de la Tâncăbești, sugrumați cu funii și împușcați, dezgropați în trei rânduri și de a căror soartă nu se mai știe nimic, fără cruce la căpătâi sau aruncați în cele patru vânturi, nu au liniște nici măcar după 87 de ani de la tragicul lor sfârșit. Troița ridicată pe locul unde au fost asasinați în chip înfiorător după ritual talmudic, a fost și ea răpusă de securea vrăjmașilor, la adăpostul întunericului! Acolo unde ne închinam pentru liniștea lor, ultim loc, au rămas mărturie doar fărâme din crucea sfărâmată de bezmeticii Satanei! Vom afla, oare, adevărul despre făptași, sau se vor prelungi “investigațiile” la nesfârșit, pentru ca povestea să intre în uitare!? Vom trăi, și vom vedea… Am rămas doar cu speranța la Cel de Sus care guvernează treburile lumii, și Lui ne rugăm în aceste clipe să ne lumineze și să ne potolească fierberea și clocotul din suflet care ne macină! Suntem la răspântie de vremuri tulburi și El e singurul care ne primește în casa Lui! Unde, ne închinăm, ne rugăm și unde sperăm… Singurul în care credem – călcați în picioare de sus pușii de azi care ne sufocă și ne trimit la ghilotină cu autoritatea lor statală imbecilă!…

O ultimă remarcă: revista “Realitatea Ilustrată”, ultima publicație care îndrăznea voalat în Iulie 1948 să înfățișeze publicului Casa Verde, și de ce nu, îndrăznim noi să credem, poate chiar singura “participantă” care a înregistrat cele întâmplate acolo în Iulie 1948, dispărea și ea câteva luni mai târziu. Nu-i exclus să găsim și alte imagini inedite care nu s’au făcut publice! Arhiva publicației ne poate confirma acest lucru, desigur, dacă ea mai există și nu a fost între timp subtilizată de cei interesați, ori distrusă încă de atunci pentru ștergerea urmelor. Până la noi vremi, noi așteptăm și sperăm!...