LEGIUNEA

Știi anii mei şi viaţa mea umilă,
Ştii cât mă’ndoi şi ştii cât mă ridic.
Sânt biet culegător de întristare,
Dar din tristeţe n’am cules nimic.

Mă luminează gândul că odată
Se va vorbi de azi ca de’nceput :
Şi nimeni nu va şti că altădată
Şi bucuria vieţii m’a durut.

Tu însă care-ai râs şi-ai plâns de ziua
Acelor vremi, cu înălțimi celeste.
Tu luptătorul, ştii spre care culme
Îmi tot deschide sufletul ferestre.

Te iau de martor la nepoţii mei
În fața celor care sânt doar gând,
Tu să spui mâine celor ce-or să vie
C’am fost de cinstea fraţilor, flămând.

Și ţării noastre, mare şi săracă
Să-i spui senin cu fața spre popor,
Că alor noştri ghemuiţi în vise
Le-a fost trecutul mare’nălțător.

De va fi însă eu să spun aceasta,
Eu să fiu martor zilei ce-o să vie,
Eu cel mai mic soldat din marea oaste
Rămas cu steagul rupt de bătălie.

M’oi ridica din lujer şi răchite
Şi dârz, suind din rădăcini străbune,
Voi lua istoria ca pe-un copil în braţe
Şi’nduioşat de viitor i-oi spune:

A fost cândva un prinţ cu fruntea lată
Cu platoşa lucind, cu ochii brazi,
Care-a căzut, pentru c’avea în sânge
O Românie alta decât azi…

Virgil Carianopol
(din almanahul ziarului “Prutul”, 1941)