LEGIUNEA

IMPRESII DIN ATELIERUL LUI CONSTANTIN BRÂNCUȘI DE LA PARIS

EMIL STOIAN¹

IMPRESSIONS DE L’ATELIER DE CONSTANTIN BRÂNCUȘI DE PARIS

RÉSUMÉ

L’atelier parisien de Constantin Brâncuşi a été visité en 1936 par le docteur Radu Puşcariu, chirurgien d’élite et sculpteur pleine de talent. Ses impressions évoquent l’atmosphère de l’atelier et le crédo artistique du grand sculpteur.

Mots-clés: Constantin Brâncuși, Paris, Impasse Ronsin 11, dr. Radu Pușcariu, sclupteur, Bran.

Descoperirea unui bloc cu aproape optzeci de desene inedite ale dr. Radu Pușcariu², descendent al remarcabilei familii de intelectuali Pușcariu din Sohodolul Branului, m-a determinat să revin asupra unui articol itinerant ce a fost publicat în anul 2002, pentru cititorii revistei România Turistică³.
În timpul documentării și a cercetărilor efectuate pentru realizarea lucrării biobibliografice Portrete din Bran⁴, destinată prezentării unor personalităţi din Ţara Branului, am găsit înregistrată pe bandă magnetică o conferinţă despre Constantin Brâncuşi, ţinută de dr. Radu Puşcariu în anul 1972, la Liceul de Artă din Braşov. Ea mi-a fost semnalată şi pusă la dispoziţie de domnul Ion Duicu, originar din Peştera Branului.
Comparând impresiile reliefate în conferință, desenele inedite descoperite recent la Bran și sculpturile sale realizate după fascinanta întâlnire cu marele artist, constatăm o vădită influență a acestuia asupra creației medicului-sculptor dr. Radu Pușcariu.
Dar pe scurt, cine a fost dr. Radu Puşcariu?

¹ Doctor în istorie, Brașov; e-mail: stoiancoriolan.emil@gmail.com.
² Aduc călduroase mulțumiri profesoarei Ligia Groșan din Bran pentru generozitatea de a-mi pune la dispoziție blocul cu desene inedite aparținând dr. Radu Pușcariu.
³ Emil Stoian, În vizită la Constantin Brâncuși, în ”România Turistică”, nr. 162/ 06.06.2017, p. 3-5.
⁴ Idem, Portrete din Bran, Brașov, Editura ”Dealul Melcilor”, 2002, p. 231-232.

Horia Sima, Comandantul Mișcării Legionare, trece în revistă garda legionară…

VEZI ŞI: https://www.miscarea.org/a/?p=7221

L-am cunoscut pe domnul Vasile Jacques Iamandi mai mulți ani în urmă, prin intermediul domnului Șerban Suru căruia, pe această cale, îi rămân încă odată recunoscător. 

Un om plin de finețe și un povestitor cu har sincer de umor și farmec, seara petrecută în compania acestuia a fost una de-a dreptul emoționantă și plină de revelații din trecutul vieții sale atât de zbuciumate. Deosebit din toate punctele de vedere, m’a captivat încă de la început prin felul deschis al conversației, dovedind – în ciuda vârstei – o memorie surprinzător de lucidă. Multe întâmplări pline de amănunte din firul vieții, povestite cursiv, cu picături de umor caracteristic, orele petrecute împreună s’au scurs cu o iuțeală fulgerătoare. 

Astăzi, aflând de plecarea lui dincolo, în viața de apoi a veșniciei, nu mi-am putut opri lacrima de întristare că iarăși, oameni plini de curaj, curați și drepți, tot mai puțini rămași, se duc treptat dintre noi, învinși doar de biologic. Spiritul care i-a animat, curajul și dârzenia în fața tuturor adversităților prin care au trecut – nu le-a putut fi învins! Rămân făclii vii ale trecutului împovărat pe care l-au dus pe umeri și din care au ieșit la capăt învingători, cu toate suferințele. Pentru noi, o reflecție motivată că acești oameni nu pot fi uitați, că nu avem dreptul să-i uităm! 

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s’a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.

Pe cine deranjează Sfinții Închisorilor?

(Răspuns într’o dezbatere pe Facebook)

Sfinții Închisorilor sunt una dintre cele mai incomode prezențe ale memoriei românești recente. Ei nu aparțin doar trecutului, ci tulbură prezentul prin simplul fapt că au existat și că au rezistat. Nu au fost eroi de manual și nici figuri convenabile, ci oameni care, în condiții de o cruzime greu de imaginat, au refuzat să abdice de la credință, de la demnitate și de la adevăr. De aceea, întrebarea pe cine deranjează Sfinții Închisorilor nu este una provocatoare în mod artificial, ci exprimă un adevăr profund: ei deranjează tocmai prin ceea ce sunt.

Într-un regim care a încercat să controleze nu doar trupurile, ci și sufletele, existența unor oameni care au rămas liberi lăuntric reprezintă o condamnare tacită a întregului sistem. Comunismul a dorit să creeze un „om nou”, golit de transcendență și supus total statului, iar temnițele au fost laboratoarele acestei mutilări morale. Faptul că, în aceste spații ale dezumanizării, au apărut rugăciunea, iertarea și chiar sfințenia arată eșecul radical al proiectului totalitar. Sfinții Închisorilor nu au învins prin forță, ci prin neînfrângerea conștiinței, iar această victorie continuă să incomodeze orice ideologie clădită pe minciună și frică.

Ei deranjează și astăzi pentru că împiedică uitarea confortabilă. O societate care nu și-a asumat pe deplin trecutul preferă adesea nuanțele vagi, echivalările morale și tăcerile convenabile. Sfinții Închisorilor introduc însă o linie de demarcație clară între victimă și călău, între bine și rău. Prezența lor face imposibil discursul care relativizează crimele comunismului sau le reduce la simple „excesuri ale istoriei”. Ei sunt dovada vie că răul a fost concret, organizat și devastator, iar suferința a avut chip, nume și sens.

BOTEZUL DOMNULUI ÎN RÂUL IORDAN

…CÂND OAMENII SE SFÂŞIAU LA COZI PENTRU MÂNCARE, ÎN COMUNISM…