LEGIUNEA

Alpinismul românesc în perioada interbelică

În perioada interbelică, mişcarea alpină a luat avânt, mai ales în zona Bucegilor, care devin principalul motor al alpinismului tehnic. Astfel, după Primul Război Mondial, SKV înfiinţează ”Alpine Rettungstelle“ (un grup de salvamontiști), iar membrii săi fac ascensiuni din ce în ce mai dificile. Amintim aici de Custura Sărății, din 1921. De asemenea, rute de alpinism dificile au fost realizate și de ”Gruparea Alpină“, constituită din membri ai ADMIR.

În 1934, ”Gruparea Alpină“ se desprinde de ADMIR şi înfiinţează Clubul Alpin Român (CAR.), organizaţie care a contribuit decisiv la apariţia şi dezvoltarea căţărării moderne în România.

La un an după înființarea CAR, în octombrie 1935, Niculae Baticu, Dan Popescu şi İon Trandafir realizează ”Furcile“, primul traseu de perete din Bucegi, de gradul 4. Bucegii, şi mai ales Coştila, devin principala zonă de căţărare din România.

Pe Coștila moare, în martie 1936, Nicu Comănescu, fiind surprins de o avalanșă. Nicu Comănescu este considerat unul din cei mai buni alpinişti români, până la Niculae Baticu, fiind primul care a bătut pitoane în Bucegi, în Turnul Seciului.

În perioada 1937-1938, Nicolae Baticu participă la mai multe stagii de inițiere și instrucție în cățărare în Italia și Austria. Întors în țară, Niculae Baticu organizează prima şcoală de căţărare pe stâncă din România, în Bucegi. Începând din acel moment, alpinismul tehnic românesc cunoaște o ascensiune spectaculoasă. Astfel, în 1940, Ionel Coman şi Oscar Schobesch, membrii ai CAR, realizează primul traseu de căţărare din peretele Văii Albe (Fisurile Centrale), cel mai mare perete de căţărare din România.

Sursa: emunte.ro

(Constantin Conteș și Dan Popescu au făcut parte din același cuib în Bușteni -N.N.)