LEGIUNEA

Crucea de pe Cozia

de Radu Gyr

Drumul suie pieptiș potecă de munte, lăsând pe dreapta tumultul spumegat al Oltului și clopotnița mănăstirii Turnu, pierdută în basmul verde al frunzișului. Până la cealaltă mănăstire – Stânișoara – zidită chiar în coasta muntelui Cozia, drumețul urcă voinicește timp de două ceasuri, prin freamătul pădurii, cu ochiul uimit de frumusețea priveliștii la fiecare șerpuire a cărării. Când haiducia celor două ore de suiș păduratec sfârșește în poiana Stânișoarei, deasupra mănăstirii crește, golașa, catapeteasma de piatră și râpi a Ciuhei-Neamțului, culmea cea mai înaltă a masivului Cozia. Acest munte, care se rupe din coapsa apuseană a Carpaților argeșeni și-și împlântă glezna de stâncă în țărmul Oltului, are poteci ciobănești, tainice și anevoioase, pe margini de prăpăstii unde mijește catifeaua albă a floarei reginei, coborâșuri repezi pe sub măselele de piatră ale Foarfecei, strungi de cremene paralele cu furtuna lichidă a cascadei năpustită perpendicular și vârfuri care cheamă, ispititoare, pasul și contemplația.

Pe unul din aceste trei vârfuri – pe Durduc – au ridicat camarazii mei, în primăvara acestui an, și’n foșnetul făgeturilor primenite de Prier, o cruce uriașă, înfiptă în temelie de beton. 

Crescută din brațe și trudă legionară, crucea de pe Cozia se răstignise pe cer, cu un braț întins către Ardeal, cu celălalt spre văile fumegânde ale Topologului… Cruce creștină și cruce simbolică. 

Cruce înălțată în amintirea sfântă a unui mucenic. Răstignită pe cer, ca o jertfă. 

Ca jertfa mucenicului camarad, cu șapte răni în spate și nume scump pentru noi, urât de toți dușmanii neamului și ai Legiunii, dar fremătat de codrii legendari ai Rarăului și înstelat în inimile noastre. În primul rând, crucea era un popas de îngenunchere. Și de reculegere. 

Singura cruce urcată pe fosta graniță de cremene dintre ținutul Sibiului și Argeș. Seara, umbra crucii creștea prelungă, ireal sporită, peste celelalte creștete și răstignea un pod albastru peste văi și prăpăstii, peste toată sălbăticiunea voievodatului de piatră al muntelui. Umbra crucii unea atuncia cerul cu fundul râpelor despicate în adâncimea înnoptată a zadelor și gresiilor… Iar dimineața, în răsăritul soarelui curs ca o jertfă de sânge peste brațele crucii, ciobanii pământii de la stână, cu suflete simple și cuget limpede, scoteau căciulile mițoase și îngenuncheau a rugăciune sub semnul care le amintea patimile Mântuitorului. Înșiși drumeții iubitori ai muntelui – cea mai mare parte unguri și sași, veniți pe versantul de miază-noapte, dinspre Ardeal – se opreau, întâlnind crucea, iar clipa lor de reculegere era creștinește spiritualizată prin semnul închinăciunii. Puțin le păsa străinilor cine a împlântat-o în stâncă… 

Era, însă, o CRUCE, iar străinii nu uitau nici ei că sunt creștini… Crucea de pe Cozia devenise astfel un loc de rugăciune și de potolire a vuietului și vârtejurilor din suflet. Pentru ciobani și pentru drumeți.

Pentru străini, chiar… 

Astăzi, crucea de pe Cozia nu mai este. Semnul de stejar al Mântuitorului, simbolul lui Iisus a fost doborât la pământ. Retezat cu fierăstraiele, ciopârțit cu topoarele. Brațele crucii ciunge, s’au risipit în așchii. 

Fruntea crucii, sărutată de zări, a trosnit lung, călcată, zdrobită sub călcâie. Stejarul crucii a fost sfâșiat, ca un trup omenesc supus la grea caznă, la tortură mucenică. Lemnul pocnea cu trosnet de oase, așchiile mureau cu gemete și suferințe de carne umană… Iar Mântuitorul pătimea încă odată, sângera din nou, a nu știu câta oară… 

Fărădelegea asta s’a întâmplat zilele trecute. Mă veți întreba, de bună seamă, cine sunt păgânii? Cine sunt bestiile care au retezat crucea?… Nu, nu sunt străinii. Nici ungurii, nici sașii. Căci și aceștia se închinau sub semnul înalt al răstignirii… Nu sunt, cel puțin, jidanii. Fiindcă nici iudele, pângăritoare ale Bisericilor noastre, n’au cutezat o asemenea mârșăvie… Ticăloșia vine din altă parte. Vine tot de-acolo, din beznele luciferice unde stau trădarea și lepădarea de neam și de credință. Mâna vrășmașe care a ucis crucea de pe Cozia, stă tot sub poruncile satanice ale cozilor de topor. Spre marea, spre nemaipomenita rușine a acestui neam, fapta de pângărire a purces tot din sânul lui. 

Doamne, de ce atâta blestem? De ce ne-ai osândit să-Ţi batjocorim, de zeci de ori, de sute de ori, altarele și crucea? Nu e de ajuns că veneticii ne spurcă, pretutindenea, credința… Nu e de-ajuns că întreita alianță ucigașe: Israel – francmasoneria și comunismul, – ne pândește Biserica și ne dărâmă iconostasele. 

Nu e de-ajuns biruința sinagogilor, peste ruina altarelor creștine. Nu! Ci trebuie încă să se ivească din mijlocul nostru, al românilor, gândul dușman și fapta mârșavă care să ajute la năruirea credinței, la sfârtecarea crucii! Auziți? A fost ucisă o cruce, de brațe românești, din porunci românești!… Și a fost călcată în picioare…

 Doamne, câtă răscumpărare va trebui? 

Doamne, câte veacuri de pedeapsă și câte de ispășire ne-ai hărăzit?… Căci lung, nesfârșit de lung, îmi pare drumul spre Mântuire, al acestui Neam…