LEGIUNEA

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s’a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.

Pe cine deranjează Sfinții Închisorilor?

(Răspuns într’o dezbatere pe Facebook)

Sfinții Închisorilor sunt una dintre cele mai incomode prezențe ale memoriei românești recente. Ei nu aparțin doar trecutului, ci tulbură prezentul prin simplul fapt că au existat și că au rezistat. Nu au fost eroi de manual și nici figuri convenabile, ci oameni care, în condiții de o cruzime greu de imaginat, au refuzat să abdice de la credință, de la demnitate și de la adevăr. De aceea, întrebarea pe cine deranjează Sfinții Închisorilor nu este una provocatoare în mod artificial, ci exprimă un adevăr profund: ei deranjează tocmai prin ceea ce sunt.

Într-un regim care a încercat să controleze nu doar trupurile, ci și sufletele, existența unor oameni care au rămas liberi lăuntric reprezintă o condamnare tacită a întregului sistem. Comunismul a dorit să creeze un „om nou”, golit de transcendență și supus total statului, iar temnițele au fost laboratoarele acestei mutilări morale. Faptul că, în aceste spații ale dezumanizării, au apărut rugăciunea, iertarea și chiar sfințenia arată eșecul radical al proiectului totalitar. Sfinții Închisorilor nu au învins prin forță, ci prin neînfrângerea conștiinței, iar această victorie continuă să incomodeze orice ideologie clădită pe minciună și frică.

Ei deranjează și astăzi pentru că împiedică uitarea confortabilă. O societate care nu și-a asumat pe deplin trecutul preferă adesea nuanțele vagi, echivalările morale și tăcerile convenabile. Sfinții Închisorilor introduc însă o linie de demarcație clară între victimă și călău, între bine și rău. Prezența lor face imposibil discursul care relativizează crimele comunismului sau le reduce la simple „excesuri ale istoriei”. Ei sunt dovada vie că răul a fost concret, organizat și devastator, iar suferința a avut chip, nume și sens.

Statuia Arhanghelului Mihail din Hamburg de care amintește Ionel Moța:

Pasajul de mai jos scris de Ionel Moța a apărut în ziarul Libertatea, după aflarea veștii morții lui Ionel Moța, cu următorul adaos:

Acest articol noi l-am publicat în numărul de Crăciun al foii, fără a da însă sfârșitul lui, în dreptul căruia Ionel Moța scrisese pe margine: 

„Acest pasaj nu va apărea decât dacă, până la apariție, cade vreunul dintre noi”. 

Acum, când au căzut nu numai unul, ci doi, sau poate și mai mulți, dăm publicării acest pasaj. Iată-l:

„Și de aceea, dorința legionarilor, care poate vor cădea luptând pentru Cruce pe pământul spaniol, este, de a fi aduși să odihnească în țară într’un loc în care să fie strânși, cândva, și ceilalți legionari căzuți în luptă pe pământul românesc, iar în mijlocul acestui loc de odihnă să fie pusă de straje o statuie a Sfântului Arhanghel Mihail, asemănătoare aceleia din Hamburg, sau poate chiar o copie a ei. Căci de vreme ce ne-a întâmpinat pe noi, înseamnă că nu este străină de sufletul nostru deși făcută de mână străină, străjuind pământ străin”. 

1 Decembrie 1936, pe vaporul „Monte Olivia”, spre Coastele spaniole.
Ion I. Moța
Ziarul “Cuvântul”, Anul XVIII, Nr. 87, Luni 13 Ianuarie 1941

BOTEZUL DOMNULUI ÎN RÂUL IORDAN

…CÂND OAMENII SE SFÂŞIAU LA COZI PENTRU MÂNCARE, ÎN COMUNISM…

RADIO CAMARAD / RADIOUL LEGIONAR