Niculae Baticu – Un legionar pe crestele munților
“Părintele alpinismului modern”
La 25 mai 1909 se naște Niculae Baticu, poate cea mai importantă personalitate a mișcării alpine interbelice și întemeietorul cățărării pe stâncă moderne în România, odată cu parcurgerea primului traseu tehnic de perete.
Este pasionat de natură din copilărie, în adolescență făcând primele excursii cu școala, dar și în satele din jurul Bucureștiului, hoinărind uneori peste 70 de kilometri într-o singură zi. Primul contact cu muntele are loc în iunie 1929, pe traseul Bușteni – Drumul Schiel – Babele – Peștera – Bolboci; în urma acestei prime excursii, care îi va rămâne în amintire pentru totdeauna și pe care o consideră hotărâtoare pentru destinul său de drumeț și alpinist, se înscrie în Turing Clubul României. Tot atunci află că în Bucegi există și drumuri grele, cel mai greu la acea dată fiind considerată Valea Seacă a Caraimanului; își propune în taină ca, atunci când va putea parcurge drumul Schiel în două ore în loc de patru, să încerce Valea Seacă, fără a realiza pe moment că aceasta însemna antrenament. Două luni mai târziu merge într-o nouă excursie, pe traseul Sinaia – Piatra Arsă – Omul – Valea Cerbului; în lipsa unui însoțitor, pornește singur, așa cum va face de multe ori în următorii 5 ani pe care i-a petrecut pe potecile turistice.
Primul contact cu abruptul prahovean are loc în aprilie 1934, când, alături de grupul Olgăi Geresch, are loc o tentativă pe Valea Gălbinelelor. Necunoașterea terenului de către lider blochează grupul undeva în zona Vâlcelului Policandrului, iar coborârea se face cu mare dificultate, ajungând în Bușteni la miezul nopții. O săptămână mai târziu are loc o nouă pătrundere în abrupt, de data asta în zona nordică a Coștilei, prilej cu care învață că numai făcând antrenament poți simți cu adevărat plăcerea ascensiunilor. Tot în 1934 îl întâlnește pe Nae Dimitriu, alături de care participă la o variantă de acces în Hornul Ascuns din Colțul Mălinului; în urma acestei ascensiuni se înscrie în nou-înființatul Club Alpin Român. În cadrul clubului, se remarcă drept unul dintre promotorii ascensiunilor colective, parcurgând majoritatea văilor de abrupt ale Bucegilor, însă, spre deosebire de înaintași, preferă ascesiunile pe fir, peste toate săritorile, acest lucru constituind un deosebit antrenament tehnic pentru premierele viitoare.
Prima premieră are loc la 22 septembrie 1935, când, alături de Ion Trandafir, este primul care parcurge întreaga Creastă a Picăturii. La 13 octombrie, alături de Trandafir, Dan Popescu și Sorin Tulea, urcă Fisura Gălbinelelor. O săptămână mai târziu, urcă, dintr-o singură intrare și cu doar șapte pitoane, primul traseu tehnic din #istoriamuntelui românească, traseul Furcile din peretele Gălbinele. Anul următor are loc premiera popularei creste Coștila-Gălbinele, premieră la care, printr-un concurs de împrejurări, iau parte nu mai puțin de 14 persoane. În 1937 participă la o școală de cățărare modernă în italia, la Valbruna, ocazie cu care parcurge și câteva trasee în Dolomiți. În 1938 urmează o școală de instructori în Austria, în masivul Wilder Kaiser, iar la întoarcerea în țară organizează prima școală modernă de cățărare modernă pe stâncă, la nou-construitul refugiu Coștila.
În Război participă pe front ca pilot, iar în 1946 reîncepe mersul pe munte. Cu un antrenament deosebit, în același an reușește două premiere notabile, Traseul Celor Trei Surplombe și Fisura Pintenului Văii Albe; la ambele premiere este secondat, printre alții, de Emilian Cristea.
Între 1948 și 1964 este închis de regimul comunist din motive politice, iar revenirea pe munte are loc imediat după eliberare, într-o excursie la Poiana Izvoarelor. Reîncepe parcurgerea văilor de abrupt și, după suficient antrenament, urcă, secund, traseele de perete deschise în lunga sa absență din scena alpină românească. În anii ’70 participă pentru o perioadă la alpinismul competițional și organizează ascensiuni colective, însă din motive politice nu va mai putea desfășura nicio activitate sub egida unui club. În 1981 publică “Amintirile unui alpinist”, volum de memorii care zguduie scena alpină prin maniera intransigentă în care relatează unele evenimente, dezvăluind detalii deloc măgulitoare despre foști colegi de coardă sau personaje contemporane. În 1984 publică, alături de Radu Țiteica, tratatul de istorie “Pe crestele Carpaților”, o radiografie a istoriei alpine românești până la acel moment. Reinființează Clubul Alpin Român – Romanian Alpine Club la 15 ianuarie 1990.
Rolul lui Niculae Baticu în dezvoltarea cățărării pe stâncă în România este de o importanță deosebită; nu doar că este autorul primului traseu tehnic de perete, ci, în urma formării de specialitate în Italia și Austria, ține primele școli de tehnică alpină din România. A fost un promotor al cățărării libere, elegante, cu pitoane puține. S-a remarcat drept un personaj de corectitudine de neclintit, gata să combată orice fals, lucru care, în mod firesc, i-a atras mulți dușmani în comunitatea alpină cu care a fost contemporan.
“De la pereți, la văi și apoi la potecă, am coborât scara. Și azi, ca la început, continui să merg, mai încet și mai pe la poalele munților, cu aceeași dragoste ca în trecut.”
Sursa: Back to Nature
——————————————
La 22 septembrie 1935 a fost parcursă, pentru prima oară în întregime în #istoriamuntelui, Creasta Picăturii din munții Bucegi, de către Ion Trandafir și Niculae Baticu.
Tatonări ale zonei au existat încă din toamna anului 1932, Nicu Comănescu fiind protagonistul acestora. Reușește să atingă vârful Picătura la 29 august 1934, în compania lui Ion Șincan și Bubi Schelfer. “Peisajul este tot ce poate înfăţişa clinul răsăritean al Bucegilor mai impresionant. La ansamblul ce-l desfăşoară asupra firelor finale ale Văii Seci, a Văii Albe şi asupra Gălbinărilor Coştilei, se adaugă minunata înfăţişare a Buştenilor ce pare o miniatură azvîrlită în fundul văii, la 1000 metri sub noi.”
La 6 august 1935, o echipă condusă de Nae Dimitriu urcă din Valea Seacă spre Fața Înaltă, după tatonarea terenului cu două zile înainte, zi în care s-a reușit atingerea vârfului Strungii, ratând astfel tentativa de premieră a întregii creste stabilite împreună cu grupul lui Comănescu, care aștepta în Strunga Marelui V. Fața Înaltă, prima mare ruptură de pantă a crestei, este urcată pe mici trepte de stâncă și iarbă, iar Fața Hornurilor a fost depășită prin hornul aninat pe versantul dinspre Valea Albă, al treilea din dreapta. Finalmente, s-a ieșit la Crucea Eroilor, Dimitriu decretând că “traseul crestei, în contrast cu înfăţişarea tristă şi de un orizont atît de limitat a gangurilor Văii Seci, oferă […] un peisaj larg şi luminos”. Câteva zile mai târziu, la 11 august, traseul este parcurs încă o dată, Fața Înaltă fiind depășită, de această dată, pe varianta numită mai târziu “Sprânceana”.
Parcurgerea integrală a Crestei Picăturii, pornind din Bușteni și până la Cruce, a fost realizată de Ion Trandafir și Niculae Baticu. Trandafir, care în aceeași urcase vârful Picătura pe muchia dintre Vâlcelul Spălat și Vâlcelul Spânzurat, care astăzi îi poartă numele, pornește împreună cu Niculae Baticu și, pe drumul lui Comănescu, devenit clasic, întâlnesc un grup de patru sași. Cap de coardă, Tradafir ajunge pe Picătura trecând prin mica fereastră de sub vârf. Continuând spre Fața Înaltă, pe care o depășesc prin Sprânceană, cei doi întălnesc deasupra ei doi cățărători din Bușteni, Constantin Conteș și Ștefan Fontanella. Urmând “marcajele” cu mucuri de țigară lăsate de Nae Dimitriu, cei doi depășesc Fața Hornurilor, ajungând curând la Crucea Eroilor.
