LEGIUNEA

Pe cine deranjează Sfinții Închisorilor?

(Răspuns într’o dezbatere pe Facebook)

Sfinții Închisorilor sunt una dintre cele mai incomode prezențe ale memoriei românești recente. Ei nu aparțin doar trecutului, ci tulbură prezentul prin simplul fapt că au existat și că au rezistat. Nu au fost eroi de manual și nici figuri convenabile, ci oameni care, în condiții de o cruzime greu de imaginat, au refuzat să abdice de la credință, de la demnitate și de la adevăr. De aceea, întrebarea pe cine deranjează Sfinții Închisorilor nu este una provocatoare în mod artificial, ci exprimă un adevăr profund: ei deranjează tocmai prin ceea ce sunt.

Într-un regim care a încercat să controleze nu doar trupurile, ci și sufletele, existența unor oameni care au rămas liberi lăuntric reprezintă o condamnare tacită a întregului sistem. Comunismul a dorit să creeze un „om nou”, golit de transcendență și supus total statului, iar temnițele au fost laboratoarele acestei mutilări morale. Faptul că, în aceste spații ale dezumanizării, au apărut rugăciunea, iertarea și chiar sfințenia arată eșecul radical al proiectului totalitar. Sfinții Închisorilor nu au învins prin forță, ci prin neînfrângerea conștiinței, iar această victorie continuă să incomodeze orice ideologie clădită pe minciună și frică.

Ei deranjează și astăzi pentru că împiedică uitarea confortabilă. O societate care nu și-a asumat pe deplin trecutul preferă adesea nuanțele vagi, echivalările morale și tăcerile convenabile. Sfinții Închisorilor introduc însă o linie de demarcație clară între victimă și călău, între bine și rău. Prezența lor face imposibil discursul care relativizează crimele comunismului sau le reduce la simple „excesuri ale istoriei”. Ei sunt dovada vie că răul a fost concret, organizat și devastator, iar suferința a avut chip, nume și sens.

Statuia Arhanghelului Mihail din Hamburg de care amintește Ionel Moța:

Pasajul de mai jos scris de Ionel Moța a apărut în ziarul Libertatea, după aflarea veștii morții lui Ionel Moța, cu următorul adaos:

Acest articol noi l-am publicat în numărul de Crăciun al foii, fără a da însă sfârșitul lui, în dreptul căruia Ionel Moța scrisese pe margine: 

„Acest pasaj nu va apărea decât dacă, până la apariție, cade vreunul dintre noi”. 

Acum, când au căzut nu numai unul, ci doi, sau poate și mai mulți, dăm publicării acest pasaj. Iată-l:

„Și de aceea, dorința legionarilor, care poate vor cădea luptând pentru Cruce pe pământul spaniol, este, de a fi aduși să odihnească în țară într’un loc în care să fie strânși, cândva, și ceilalți legionari căzuți în luptă pe pământul românesc, iar în mijlocul acestui loc de odihnă să fie pusă de straje o statuie a Sfântului Arhanghel Mihail, asemănătoare aceleia din Hamburg, sau poate chiar o copie a ei. Căci de vreme ce ne-a întâmpinat pe noi, înseamnă că nu este străină de sufletul nostru deși făcută de mână străină, străjuind pământ străin”. 

1 Decembrie 1936, pe vaporul „Monte Olivia”, spre Coastele spaniole.
Ion I. Moța
Ziarul “Cuvântul”, Anul XVIII, Nr. 87, Luni 13 Ianuarie 1941

BOTEZUL DOMNULUI ÎN RÂUL IORDAN

…CÂND OAMENII SE SFÂŞIAU LA COZI PENTRU MÂNCARE, ÎN COMUNISM…

RADIO CAMARAD / RADIOUL LEGIONAR

Avem mari responsabilități în fața istoriei, morților și martirilor care încă nu și-au putut spune ultimul lor cuvânt!

Un fapt care întunecă memoria lor s’a întâmplat în orele acestei dimineți, și ne-a răvășit sufletele. Câtă bucurie tâmpă celor care ne ostracizează de zeci de ani, și celor care ne acuză necontenit de violentări și agresivități pe care din pașnica noastră înțelegere nu reușim să le identificăm. Oare ne-a uitat „supremul judecător”, ocrotitorul nostru sub lamurile căruia ne aliniem?! Hotărât lucru, NU!

Toate caznele și toată jertfelnicia unei întregi generații poate fi oare pusă la pământ, așa cum – fizic – s’a întâmplat cu troița conducătorilor de generații, secerată în bezna nopții de niște „asimilați” ai societății, extremiști de la periferia ei care încearcă prin toate mijloacele să ne suprime orice drept pe care l-am mai avea la ora actuală!? Chiar așa am ajuns în țara în care ni se garantează toate libertățile și unde, de mult timp, Constituția de drept a expirat, asaltată de uniunea europeană? Să fie oare fructul europenizării actuale, paradoxul acesta, care ne alimentează cu decizii și ne sugrumă orice fel de libertate în propria noastră țară unde unii ajung, aproape oficial, să rămână în afara legii și să ne insulte strămoșii, plămada care de-a lungul secolelor nu a ezitat să-și dea viața?! Aceiași care ne dictează cine sunt proscrișii, după ei, și cine ne-au fost eroii care au murit pentru demnitatea Neamului Românesc! Josnicia lor nu are margini de înțeles!…

Da, ne sunt răvășite inimile!  Și plângem… Și cu noi atâtea milioane pe care nu le știți că trăiesc alături de noi durerea care ne îneacă în lacrimi și ne pune să îngenunchiem în fața troițelor și crucilor care, distruse fiind, rămân pentru totdeauna locul nostru de închinăciune!

Cum nu vii, iar, Țepeș, Doamne, să faci ordine în țară,
Să-i culegi pe toți mișeii, ce fac Neamul de ocară, 
Iar pe cei care răstoarnă, ale noastre sfinte cruci,
Să mi-i pui pe toți în țepe, sus, înalte, la răscruci!?…

Împărtășim cu durere o veste cutremurătoare: Troița de la Tâncăbești a fost vandalizată, tăiată și pusă la pământ. 

Ne întrebăm cu indignare și căutăm să găsim un răspuns: oare ce nemernici au putut să facă un astfel de sacrilegiu? Ce fel de oameni au putut să comită un asemenea act? Ce fel de brute demente sunt – oare – canaliile care au săvârșit o astfel de ticăloșie odioasă?

Acolo unde împărtășim un gând pios pentru cei căzuți, asasinați cu mișelie într’o noapte de Noiembrie (iată ne despart doar câteva zile de aniversarea dureroasă a morții lor tragice de acum 87 de ani), vărsăm din nou lacrimi, – la fel de multe – în fața unui act atât de infam care depășește orice înțelegere! Cine sunt oare profanatorii sau instigatorii care au îndrăznit iarăși să ne sfarme sfintele troițe unde ne rugăm pentru odihna sufletelor celor care au fost asasinați și au primit moartea cu fruntea senină? Jertfa lor sublimă nu se poate uita! Înconvoiați de durere și de atâtea tragedii care au putut avea loc pe pământul nostru românesc, vom trece desigur și peste acest moment care ne mâhnește sufletele. Ca buni creștini, avem un singur răspuns în fața acestei samavolnicii: răzbunarea noastră este tăcerea, meditația și mai adâncă la jertfa mucenicilor noștri, chiar dacă sufletul ne este încărcat de oprobiu față de actul cutremurator care ne copleșește inimile! 

Vom aduce flori, vom aduce candele și lumânări și ne vom închina și de acum înainte la locul jertfei lor! Și nimeni nu ne poate interzice să ne închinăm în taină, cu gândul la ei, oriunde ne găsim pe acest pământ!