LEGIUNEA

PĂDUREA NU UITĂ 
de Vintilă Horia

Parcă arde un foc, de sus în jos,
Când cad frunzele sunând printre ramuri,
Mii de flăcări pâlpâind pentru hramuri
De sfinți torturați într’un veac neguros.

Pădurea nu uită nicio picătură de sânge,
Pământul înalță fumuri pentru pașii plecați,
Cum marea se sbate și plânge
Pentru călătorii ‘nnecați.

Toamna e un mare parastas creștinesc
Pentru morții care împing din pământ
Bobul de grâu, seva din crin, lemnul câinesc,
Negura ispitită de vânt.

Doamne, eu știu că în Ţara cea mare
Se roagă răscrucile pentru moartea călăilor
Și că șoapte de ură clocotesc în izvoare 
Când se prinde amurgul în năvoadele văilor.