COLIND
Domnul lui Doamne
De când Domnul s’o născut
Domnul lui Doamne…
Și pământul l’o făcut
Și cerul l’o ridicat
Și bine l’o răzămat
Pe trei stâlpi de ăi de-argint
Și bine l’o împodobit
Tot cu stele mărunțele
Și cu luna printre ele
Și cu doi luceferei
Luminând lumea cu ei.
URARE
Bună seara la obloane.
La boieri și la cucoane,
Bună seara la fereastră,
La copii și la nevastă:
La urechi cu clopoței
Și la trup cu zurgălăi,
Hăi, hăi!
Avem mari responsabilități în fața istoriei, morților și martirilor care încă nu și-au putut spune ultimul lor cuvânt!
Un fapt care întunecă memoria lor s’a întâmplat în orele acestei dimineți, și ne-a răvășit sufletele. Câtă bucurie tâmpă celor care ne ostracizează de zeci de ani, și celor care ne acuză necontenit de violentări și agresivități pe care din pașnica noastră înțelegere nu reușim să le identificăm. Oare ne-a uitat „supremul judecător”, ocrotitorul nostru sub lamurile căruia ne aliniem?! Hotărât lucru, NU!
Toate caznele și toată jertfelnicia unei întregi generații poate fi oare pusă la pământ, așa cum – fizic – s’a întâmplat cu troița conducătorilor de generații, secerată în bezna nopții de niște „asimilați” ai societății, extremiști de la periferia ei care încearcă prin toate mijloacele să ne suprime orice drept pe care l-am mai avea la ora actuală!? Chiar așa am ajuns în țara în care ni se garantează toate libertățile și unde, de mult timp, Constituția de drept a expirat, asaltată de uniunea europeană? Să fie oare fructul europenizării actuale, paradoxul acesta, care ne alimentează cu decizii și ne sugrumă orice fel de libertate în propria noastră țară unde unii ajung, aproape oficial, să rămână în afara legii și să ne insulte strămoșii, plămada care de-a lungul secolelor nu a ezitat să-și dea viața?! Aceiași care ne dictează cine sunt proscrișii, după ei, și cine ne-au fost eroii care au murit pentru demnitatea Neamului Românesc! Josnicia lor nu are margini de înțeles!…
Da, ne sunt răvășite inimile! Și plângem… Și cu noi atâtea milioane pe care nu le știți că trăiesc alături de noi durerea care ne îneacă în lacrimi și ne pune să îngenunchiem în fața troițelor și crucilor care, distruse fiind, rămân pentru totdeauna locul nostru de închinăciune!
Cum nu vii, iar, Țepeș, Doamne, să faci ordine în țară,
Să-i culegi pe toți mișeii, ce fac Neamul de ocară,
Iar pe cei care răstoarnă, ale noastre sfinte cruci,
Să mi-i pui pe toți în țepe, sus, înalte, la răscruci!?…
Împărtășim cu durere o veste cutremurătoare: Troița de la Tâncăbești a fost vandalizată, tăiată și pusă la pământ.
Ne întrebăm cu indignare și căutăm să găsim un răspuns: oare ce nemernici au putut să facă un astfel de sacrilegiu? Ce fel de oameni au putut să comită un asemenea act? Ce fel de brute demente sunt – oare – canaliile care au săvârșit o astfel de ticăloșie odioasă?
Acolo unde împărtășim un gând pios pentru cei căzuți, asasinați cu mișelie într’o noapte de Noiembrie (iată ne despart doar câteva zile de aniversarea dureroasă a morții lor tragice de acum 87 de ani), vărsăm din nou lacrimi, – la fel de multe – în fața unui act atât de infam care depășește orice înțelegere! Cine sunt oare profanatorii sau instigatorii care au îndrăznit iarăși să ne sfarme sfintele troițe unde ne rugăm pentru odihna sufletelor celor care au fost asasinați și au primit moartea cu fruntea senină? Jertfa lor sublimă nu se poate uita! Înconvoiați de durere și de atâtea tragedii care au putut avea loc pe pământul nostru românesc, vom trece desigur și peste acest moment care ne mâhnește sufletele. Ca buni creștini, avem un singur răspuns în fața acestei samavolnicii: răzbunarea noastră este tăcerea, meditația și mai adâncă la jertfa mucenicilor noștri, chiar dacă sufletul ne este încărcat de oprobiu față de actul cutremurator care ne copleșește inimile!
Vom aduce flori, vom aduce candele și lumânări și ne vom închina și de acum înainte la locul jertfei lor! Și nimeni nu ne poate interzice să ne închinăm în taină, cu gândul la ei, oriunde ne găsim pe acest pământ!
(more…).
La 22 septembrie 1935 a fost parcursă, pentru prima oară în întregime în istoria muntelui, Creasta Picăturii din munții Bucegi, de către Ion Trandafir și Niculae Baticu.
Tatonări ale zonei au existat încă din toamna anului 1932, Nicu Comănescu fiind protagonistul acestora. Reușește să atingă vârful Picătura la 29 august 1934, în compania lui Ion Șincan și Bubi Schelfer. “Peisajul este tot ce poate înfăţişa clinul răsăritean al Bucegilor mai impresionant. La ansamblul ce-l desfăşoară asupra firelor finale ale Văii Seci, a Văii Albe şi asupra Gălbinărilor Coştilei, se adaugă minunata înfăţişare a Buştenilor ce pare o miniatură azvîrlită în fundul văii, la 1000 metri sub noi.”
(more…)Un capitol insuficient explorat din istoria contemporană?
Rezistența anticomunistă în România postbelică a fost unul dintre cele mai curajoase și dramatice capitole din lupta pentru libertate. Deși regimul comunist român s’a instaurat în mod oficial în 1947, multe grupuri de opoziție au refuzat să accepte schimbările impuse de sovietici prin partidul comunist, alegând calea rezistenței armate. De-a lungul anilor, diverse mișcări au încercat să combată regimul, de la grupuri organizate la inițiative individuale. Formarea unui grup de rezistență în acea perioadă era o sarcină dificilă. Accesul la arme, muniție și echipament era limitat, iar securitatea grupului depindea de discreție absolută. Rezistenții recurgeau la diverse tactici pentru a-și asigura supraviețuirea: ascunzători camuflate în păduri, depozite improvizate și sprijin din partea localnicilor simpatizanți. Aceste detalii subliniază inventivitatea și curajul membrilor, care, deși cei mai mulți tineri, erau motivați de cele mai înalte idealuri.
Revenim după o îndelungată și fortuită absență, datorată eminamente presiunilor externe transmise de „forurile înalte și competente” ale structurilor din țară, aceleași care de zeci de ani încearcă să ne suprime orice activitate informațională.
Câștig de cauză: portalul miscarea.net a fost, în sfârșit, restabilit. Facem acest anunț în speranța că cei interesați ne vor putea urmări în continuare activitatea, efort pe care îl punem – sacru și sacrosanct – numai în folosul și în sprijinul Adevărului.
Într’o societate care se autointitulează liberă, suntem omologați cu cele mai mișelnice, cele mai iresponsabile și infamante epitete, iar orice formă de răspuns rezonabilă, suprimată și condamnată în temeiul celei mai staliniste și sinistre ordonanțe care încuviințează ca libera exprimare a ideilor să fie aspru pedepsită, chiar și cu ani grei de închisoare! Ce poate fi mai josnic – și mai jalnic -, decât această măsură draconică care stabilește urbi et orbi, cine are dreptul să spună adevărul și cine nu?!
În condițiile aspre dictate de actuala cenzură, poziția noastră rămâne în continuare inflexibilă: suntem adepții dreptului fundamental la exprimare, iar îngrădirea acestui drept constituie – prin natura sa exclusivistă, extremă și profund irațională – un delict grav și un afront împotriva oricărei democrații autentice.
“Adevărul te face liber!” glăsuiește Evanghelia după Ioan, iar noi vrem să rămânem și de acum înainte pe creasta acestui Adevăr, fără să ne abatem!
